Hotel TRESOR, Stațiunea montană LEPȘA,
jud.Vrancea
Pentru oamenii cu dare de mână, le e bine și în străinătate. Eu
însă optez pentru ce e pe măsura mea, de om simplu, și anume ținutul supranumit
Mica Elveție, LEPȘA mea cea dragă, cea care m-a vindecat nu numai fizic
dar și spiritual. Iar hotelul TRESOR, aflat chiar la intrare în
Stațiunea Lepșa, imediat după superba Cascadă Putna și în vecinătatea
renumitei Păstrăvării, te așteaptă, ne așteaptă oricând în orice zi și
lună (pentru că acolo în orice anotimp e un paradis) la telefonul de
recepție: 0237.266.950 sau mobilul venerabilului domn Dumitru Șerban:
0769.268.840. Detalii…
Shakespeariană ne apare în „Apus de Soare”, vorbind în general, tendinţa, încununată de succes, de a întruni în eroul principal necesitatea istorică ca eternul omenesc. Ion Rotaru
ORIZONTAL:
1) Figură luminoasă de neînfricat apărător al
libertăţii Moldovei, evocată în piesa de Barbu Ştefănescu Delavrancea,
dramaturgul, care vede lumina zilei la 11 aprilie 1858 şi trece în nefiinţă la
29 aprilie 1918, în aceeaşi zi cu G.Coşbuc ― Populaţie, precum cea a Moldovei
pe care se bazează Ştefan cel Mare şi Sfânt în lupta sa neobosită pentru
apărarea patriei. 2) Fiinţă gingaşă
căreia eroul îi mărturiseşte paternitatea ― Construcţii ce servesc pentru
decorul dramei. 3) Fiica
pârcălabului Dajbog ― Invadat, cum a fost teritoriul Pocuţiei de către
polonezi, despre care Ştefan zicea că
această bucată de pământ e mai mult moldovenească ca leşească. 4) Din actul III, scena a 8-a: Doamne osândeşte-… după păcatele mele, ci nu… osândi
de pacea cu turcii spre mântuirea sărmanului meu popor ― Cortina se ridică şi asistăm la o ogradă domnească, cu… şi copaci bătrâni, înconjurată
cu ziduri vechi ― Semilună! 5) Termen
de comparaţie, folosit de Ştefan, pentru oasele strămoşilor pe care stă Moldova
1
|
2
|
3
|
4
|
5
|
6
|
7
|
8
|
9
|
10
|
11
|
12
|
|
1
|
||||||||||||
2
|
||||||||||||
3
|
||||||||||||
4
|
||||||||||||
5
|
||||||||||||
6
|
||||||||||||
7
|
||||||||||||
8
|
||||||||||||
9
|
||||||||||||
10
|
||||||||||||
11
|
||||||||||||
12
|
VERTICAL: 1) Pentru vitejia
sa, Domnul Moldovei este supranumit “zmeu”, “cel slăvit”, “cel sfânt”, iar
Ulea-Paharnicul îi atribuie şi el un nume ― Ansamblu de obiecte montate în
fiecare act, care servesc la desfăşurarea dramei. 2) Moldova Peru ţara o bună bucată de timp ―
Preocupat cu exagerare faţă de propria-i persoană, cum e paharnicul Ulea. 5) Compoziţie
muzicală vocală ― Ornament (abr.). 6) Nicolae Ciobanu ― Fata pârcălabului
Oană ― Tiberiu Brediceanu. 7) Ţară în sud-estul Asiei ― Impune tăcere ― Necaz. 8) Teritoriu al Moldovei, pentru care
Ștefan luptă cu ajutorul răzeșilor ― Domnul se distinge prin
abnegaţie, vitejie şi curaj excepţional în războaiele purtate pentru
independenţa ţării (art.). 9) O cameră a castelului. În fund, un pat de stejar cu
perdele de in (actul IV, pl.) ― Vasile
Alecsandri ― Ştefan către Ulea: Ei,
nu… că am tăiat pe din două moşiile Gădinţii, Sterpul şi Madravilele, după
dreptate, jumătate ţie şi jumătate răzăşilor.
10) Strop ―
Într-un celebru al său monolog, eroul exclamă: Şi pe… lor s-a aşezat şi stă tot pământul Moldovei ca
pe umerii unor uriaşi. 11) Prin viu grai, cum era expusă tirada
lui Ştefan, de actorul G.Calboreanu, vestitul interpret al eroului dramei ―
Alecu Russo ― Paradis. 12) Ceremonial de “ungere” a lui
Bogdan, dorinţă arzătoare a lui Ştefan înainte să moară ― Cuvânt rostit de femeile de la Curte
la sfârşitul rugăciunii.
Dicţionar: OAA, EEE, RUL, ENI, MAS.
Prof. Nicolae Vicolov
solutia
LITERATURA ROMANA IN CUVINTE INCRUCISATE
Părinții îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l învețe slovele noiși să citească“. În clasa a II-a (1866) intră elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are învățător pe Spirache Danilescu, „om luminat“, urmând ca în anul următor să treacă laȘcoala Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a. Studiază cu învățătorii E. Becarian și Ion Vucitescu, în condițiile de rigoare ale internatului și aleșcolii vechi în care se practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele de Ștefănescu Barbu.
După cele patru clase primare, Barbu este înscris, dupăun an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava“, învață cu cei mai de seamă profesori aiCapitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu,VasileȘtefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ și imaginea adolescentului vibrând de pasiune vor fi evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876- 1877) datează și primele lui încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept.
Adevărata „producție poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în 1878. După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă.Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: „Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu“. Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“,după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În perioada 1880- 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitutale Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris(1882 - 1884), pentru a-și desăvârși studiile juridice, Delavrancea publică în 1885volumul de nuvele Sultănica.
Reîntors în țară de la Paris(1884), Delavrancea devine „un nume de circulație și de prestigiu“. Colaborează cu România Liberă, numărându-se printre redactorii ei apropiați, alături de Al. Vlahuță șiDuiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale și plastice, precum și nuvelele și povestirile din prima ediție a volumului Sultănica. Publică, pe rând, Șuier, Fanta-Cella, Iancu Moroi, Răzmirița, Palatul de cleștarși Odinioară, care anunțau cu pregnanță un nume nou în literatura română, culminând cu Trubadurul (1886)și cu Hagi-Tudose (1887). În 1884, Barbu Delavrancea reprezintă redacția României libere la cea de-a XXI-a aniversare a Junimii la Iași, publicând reportajele Ultimele știriși Iași și banchetul Junimiștilor (România liberă, octombrie 1884). Îl cunoaște pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.
Face cunoștință cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel izvor limpede de lăcrămioare și mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al lui Dan, căpitan de plai)și cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de la Convorbirinuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar mai târziu la Literatură și știință, revistă condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la înființarea ziarului Epoca, al cărui prim-redactor va fi de la 16 noiembrie 1885până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori aflându-se Al. Vlahuță șiAnghel Demetrescu.
Delavrancea va publica aici, printre altele, douăarticole semnificative: Cum suntem guvernați și Fiii poporului și sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de înapoiereși de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite primele note ale pamfletarului și ale politicianului de mai târziu. Continuându-și colaborarea la Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bunăconduită critică. În 1888, Delavrancea se angajează ca redactor și colaborator la ziarele Democrația și Voința națională, unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală și dramatică (Epoca,1886), polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însușiri intelectuale (O familie de poeți). E prezent în aproape toate domeniile artei și ale vieții publice, încercându-și talentul în numeroase direcții. La 19 aprilie 1887tipărește revista Lupta literară, în paginile căreia apare prima variantă a nuvelei Hagi-Tudose. Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuță, C. Mille, P. Ispirescu și Artur Gorovei. Primul număr din „Lupta literară” a apărut la 19 aprilie 1889, cu mențiunea că „apare în toate Duminicile”. Spre a nu lăsa să se creadă că „Lupta literară” este o revistăpersonală, Delavrancea a semnat și cu două pseudonime, puțin cunoscute, și nemenționate în bibliografii. Aceste pseudonime sunt: Fra Barbaro și Minchio. Se pare că nu au apărut decât două numere ale revistei, care există și în biblioteca Academiei Române[1]. Atras de copleșitoarea personalitate a lui B.P. Hașdeu, Delavrancea devine redactor la Revista nouă, condusă de marele savant. Angajându-se tot mai mult în politică și în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al ziarelor Democrația și Voința națională.Publică, în continuare, la Vieața (1894), revistă săptămânală ilustrată, condusă de Al. Vlahuțăși, mai apoi, de Alecu Urechia, acordând același interes tuturor problemelor literare, istorice și filologice, sociale sau politice, în articole de o complexă bogăție de culori. De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta apariția la Fălticeni a revistei de literatură populară Șezătoarea, apreciind că revista condusă de Artur Gorovei „se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat și bun român, căci cel mai suveran mijloc de a înțelege un popor este acela de a-i cunoaște și aprofunda tradițiile, știința și creațiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast și genial, pe care numai mulțimile și popoarele îl pot avea“.Redactorul Revistei noi era la curent cu cele mai de seamă și mai noi teorii de folclor comparat. Prin studiul din Columna lui Traian (1882), intitulat Doina. Originea poeziei poporane la români, Delavrancea se referă la Dimitrie Cantemir, care în Descrierea Moldoveidădea o primă explicație a cuvântului doină, intuind un strâns raport de interdependență dintre om și natură, pe care cântecul popular îl reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se intitulează Verbul plastic în creațiile poporane (Șezătoarea, 1929), dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea observației, cunoștințele multilaterale și adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu), așa cum va dovedi și studiul Din estetica poeziei populare (1913), discurs de recepție cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.
Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse și alte articole în care, cu aceeași efervescență intelectuală,scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă și de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creației dramatice originale, va întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată,cu un stil minunat“, ale lui Gala Galaction, „unde viața pare aidoma cu cea reală“ sau ale lui D. D. Pătrășcanu.
Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară (1887), cu accentuate atitudini critice în probleme de critică și de istorie literară,intrând adeseori în polemică cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat săscrie articolul Poeți și critici, publicat în Convorbiri literarela 1 aprilie 1886. Cu mult înaintea lui Ibrăileanu, Delavrancea semnala succint ideea caracterului specific național al literaturii, având în vedere o strictă condiționare socială și istorică.Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, și de o serioasă cultură plastică,Delavrancea va realiza în câteva articole și unele observații deosebit de interesante în acest domeniu. Seria de foiletoane din România liberă (1883) va reprezenta primul examen al tânărului critic de artă, pe cale de a-și clarifica preferințele și de a-și consolida atitudinile (Salonul 1883, Pictura). Pasionat și entuziast, cronicile de după 1890, semnate Era Dolce sau Viator, vor îmbrățișa un câmp foarte vast de preocupări, cu deosebire despre câțiva din artiștii români de la sfârșitul secolului trecut, în primul rând despre Nicolae Grigorescuși Andreescu, pe care l-a admirat sincer:
„În fața peisajelor lui Andreescu vezi natura vie și mare. (...). Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se preface în simplu, energicși suculent. La Grigorescu, bogăția aparentă te răpește fără a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te convinge și te pune pe gânduri, te face săînțelegi, și de aceea admiri fără regret și fără reticență, căci pledoariile lui sunt niște rezumate limpezi ale esențialului din natură“ (Democrația, 1883)
Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899primar al Bucureștilor. Rămâne în literatură, însă, întâi de toate prin Hagi-Tudose și prin trilogia dramaticămoldovenească.
La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române, urmând să rostească, peste un an, alocuțiunea omagială. În ședința festivă în fața plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rostește discursul Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpulului sunt reproduse ample fragmente, evidențiindu-se forța inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației populare.
Mulțumind cu modestie membrilor înaltului for cultural, autorul dramei Apus de soareapreciază activitatea literară a altor colegi de generație:
„Dar sunt alții cu merite mai de seamă decât ale mele. Caragiale - cine ar fi crezut că ne va lăsa așa de curând - care a zugrăvit nepieritor tipurile lui, mai populare ca ale oricui altuia. Vlahuță, care a turnat în bronz inspirațiunile lui de adevărat poet, Coșbuc, care a desprins dintr-un ghers al poporului strigăte și poeme de care suntem mândri, și alții mai tineri, cărora li s-ar potrivi așa de bine celebrul vers al bătrânului Corneille: «La valeur n'attend pas le nombre des années ...»“
Prezentând o anumită tipologie și morală, Delavrancea s-a dovedit un magistral pictor de tipuri și de moravuri. Dincolo de tematica preferată sau de modalitățile artistice folosite, în lumea Paraziților este interesantă, mai întâi, pentru valoarea ei realistă și apoi prin felul în care reflectă produsul unor curente literare interferente, ce caracterizează în mod special opera lui Barbu Delavrancea. Fără a avea adâncimea satirică și arta neîntrecută a lui Caragiale, proza creatorului lui Hagi-Tudose se înscrie în buna tradiție a nuvelisticii românești înregistreate până în acest moment, în ciuda unei interesante oscilații între diversele curente și metode literare.
Interesat de linia melodică a folclorului românesc, temperamental un liric, scriitorul cultivă în același timp o proză realistă a observației vieții, cu o expresie crudă, adoptată ca formă de renunțare la formele idilice ale existenței. Delavrancea respinge „naivitățile romantice“,în numele unei preferințe pentru „autenticitatea“ naturalistă, care n-a dispărut nici în ultima etapă a creației sale. În întreaga sa activitate literară, Delavrancea a demonstrat o mare prețuire pentru valoarea umană a omului simplu, omul naturii, față de țăranul cu întreaga sa zestre spirituală,cu imaginația sa ingenuă, pe care, de altfel, în discursul de recepție la Academie și în articolul necrolog despre Ispirescu o va aprecia într-un mod deosebit. Temperament cu fond romantic, oscilând între realitate și fantezie, prin bogăția problematicii operei sale, Delavrancea reprezintă una din cele mai puternice prezențe literare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.
Inspirată de evenimentul morții lui Ștefan cel Mare,„Apus de soare" (1909) este o dramă istorică, romantică, remarcabilă prin lirismul său și prin dimensiunile grandioase ale personajului său central, a cărui măreție conferă lucrării caracter poematic. „Apus de soare" face parte din trilogia Moldovei, alături de alte două lucrări dramatice:„Viforul" (1910) - evocând domnia viforoasă a lui Ștefăniță Vodă și„Luceafărul" (1910) - a cărui personaj central este Petru Rareș. Cele douăconflicte ale dramei se împletesc de-a lungul a patru acte care prezintăultimul an de viață al marelui Ștefan (din toamna lui 1503 și până la 2 iulie 1504 - ziua morții voievodului).
În actul I, curtea domnească din Suceava se afla sub semnul a două embleme: soarele toamnei (care prevestește iarna bătrâneții luiȘtefan) și bourul Moldovei - simbol al întemeierii și al integrității. În numele celei de-a doua embleme, bătrânul voievod decide să recucereascăPocuția, vechi teritoriu moldovenesc, stăpânit de Polonia. Rugat de doamna Maria să-și amâne expediția (dată fiind rana pe care o avea la un picior și apropierea iernii), domnitorul refuză: „... și Ștefan n-a murit încă". La chemarea voievodului, șirurile de luptători se îndreaptă spre Suceava, ca puhoaiele de munte, arătând „ce bogată e Moldova".
În actul al doilea, cele dintâi vești despre victorie le aduce clucerul Moghilă, care anunță sosirea „Leului Moldovei" - biruitor, dar cu rana de la picior agravată. Desfășurarea luptei este reconstituită în cuvintele acestui martor ocular, în toată măreția ei. Aflăm astfel că, ajungând până în zona numită Halici, voievodul și-a organizat oastea, așteptând sosirea polonezilor (leșilor). Tehnica fiind cea a învăluirii dușmanului, bătălia este crâncenă, încât „curse sânge până la țurloaiele cailor". Importantă este însă nu desfășurarea de forțe, ci dimensiunile aproape fabuloase ale personajului central, care a măturat totul în cale ca și când în acest bătrân s-ar fi întrupat stihiile naturii dezlănțuite.
Odată cu sosirea lui Ștefan cel Mare în cetatea de scaun, se manifestă primul conflict al dramei (previzibil încă din actul I): trei mari boieri (paharnicul Ulea, jitnicerul Stavăr și stolnicul Drăgan) uneltesc împotriva voinței domnitorului. Din punct de vedere istoric, un complot boieresc a existat în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, așa cum relateazăGrigore Ureche în cronica sa. În dramă, cei trei boieri doresc să-l înscăuneze pe Ștefăniță (convinși fiind că „vulturul bătrân" va muri în curând), fapt care le-ar fi permis să conducă ei țara. Aceasta contravine însă voinței voievodului care-l hărăzise ca urmaș la tron pe Bogdan - singurul care i-ar fi putut continua opera. La modul simbolic, domnia lui Ștefăniță ar fi echivalat cu o întoarcere în haos; și cum Ștefan reprezenta „soarele Moldovei", conflictul devine mitic, este ca lupta dintre lumină și întuneric (despre care vorbesc unele mituri).
În actul al III-lea, simțindu-și sfârșitul aproape, voievodul îi adună pe boieri, curteni și oșteni, pentru „a sta mărturie" la urcarea lui Bogdan pe tron. Absența paharnicului Ulea de la ceremonie, jocul de cuvinte al domnitorului (care presupune că pe Ulea „doare capul", deoarece nu stă bine la locul lui), demonstrează precipitarea conflictului exterior (dintre voievod și boierii uneltitori).
După ce domnul își ocupă locul pe tronul pe care stătuse 47 de ani, urmează momentul discursului; acesta este punctat de tunete și fulgere, subliniind furtuna din sufletul personajului. Cuvintele domnitorului relevă sentimentul datoriei împlinite și rezumă o istorie a cărei esență au constituit-o războiul și jertfa. După impresionantul testament politic lăsat urmașilor, Ștefan îi pune mantia lui Bogdan și-l așază pe tronul Mușatinilor. Gestul îngenuncherii în fața noului domn nu este doar ceremonial: el constituie sfârșitul unei jumătăți de veac glorioase, la capătul căreia, rostogolindu-se de pe treptele tronului în bratele doctorilor, Ștefan cel Mare devine un simplu om. În actul al IV-lea, după ce doctorii străini îi ard rana de la picior cu fierul înroșit în foc, Ștefan aude, afară, printre glasurile celor care-l aclamau pe Bogdan, câteva voci răzlețe rostind numele lui Ștefăniță. Devenit justițiar în numele legii străbune, Ștefan îl străpunge cu sabia pe Ulea (care„murise înainte de-al izbi", copleșit de forța morală a voievodului). Scena - cu prelungiri cosmice - face din Ștefan cel Mare un personaj de mit: cu sabia sa (numită „sfânt oțel"), domnul oprește „cutremurul" care amenință Moldova și „umple prăpastia" (ca la o nouă naștere a Pământului). Cel de-al doilea conflict este psihologic, iar Ștefan constă în conștiința sa că moartea se apropie, de aceea el meditează în fața portretului lui Alexandru cel Bun („acesta fu un om și nu mai e de mult"), în actul al II-lea; urmează apoi scena întâlnirii cu meșterul pietrar care urmează să-i pregătescălespedea de pe mormânt; tragismul spuselor voievodului despre cei trei boieri este marcant: „Nici n-au treierat grâul din care să-mi fiarbă coliva și mi-o și împart" (cuvinte în care se îmbină ambele conflicte). În tot ceea ce spuneȘtefan, repetarea cuvintelor „bătrân", „bolnav" și „neputincios" relevă drama pe care o trăiește omul în fața morții. Conștient de zădărnicia lucrurilor, ca și convingerea că strălucirea și gloria sunt deșarte, se degajădin scena arderii rănii: voievodul le cere doctorilor să pună foc„pretutindeni", „până s-o preface-n scrum trecuta mărire de-o clipă, care a fost odinioară nebiruitul Ștefan ". În momentele arderii rănii, înfrățindu-și durerea cu patimile lui Iisus, Ștefan cel Mare capătă o aură de sacralitate. Măreția voievodului este însă dincolo de uman: hotărârea de „a duce" Moldova și după ce nu va mai fi, testamentul politic lăsat tinerilor (în care domnul le dăruiește țara, lor și generațiilor care vor veni, până „în veacul vecilor"), fac din Ștefan o figură legendară. Strâns legat de al Il-lea conflict este și titlul metaforic al dramei, moartea lui Ștefan cel Mare fiind asemuită cu un grandios crepuscul. Titlul este justificat de supranumele dat eroului principal -„Soarele Moldovei" - a cărui măreție conferă dramei caracter poematic. Fiecare scenă din cele patru acte constituie o relevare a acestei măreții. Din lunga domnie a lui Ștefan cel Mare, sunt alese câteva momente: o luptă, un complot boieresc, înscăunarea lui Bogdan, moartea voievodului. Fiecare moment este arhetipal, împreună alcătuind imaginea grandioasă a creatorului de istorie, a justițiarului, a omului, a tatălui.„Soarele Moldovei" este văzut din mai multe unghiuri: fetele de la curtea domneasca îl numesc „Măritul", „Slăvitul" și „Sfântul"; clucerul Moghilă îl caracterizează prin cuvintele „Leul Moldovei", iar boierii, copleșiți de măreția și autoritatea lui, îi spun „ Șoimanul" și „ Vulturul bătrân". „Apus de soare" este o dramă istorică, fiind o lucrare scrisă pentru a fi reprezentată pe scenă, cu un conținut grav, conflicte puternice și deznodământ trist.
Prezentă în toate confruntările și acțiunile politice și culturale, elocința (arta cuvântului) a jucat și la români un rol esențial. Primele noastre manifestații și creații oratorice își găsesc începuturile în cele mai importante împrejurări ale istoriei neamului. De la discursurile lui Gheorghe Lazărdin epoca revoluționară a lui Tudor Vladimirescuse anticipau cele ale lui M. Kogălniceanuși Simion Bărnuțiu, cu un puternic impuls pe care îl dădeau eforturile pentru unirea principatelorși pentru dobândirea independenței naționale.
În același timp s-a afirmat pe un plan superior și elocința universitară și academică, reprezentată îndeosebi de Titu Maiorescu, Alexandru Odobescuși Al. Papiu-Ilarian. Paralel cu aceasta, s-a dezvoltat și oratoria politică parlamentară, în care aveau să strălucească Take Ionescu și Barbu Delavrancea. Take Ionescu venise de la Paris, unde studiase dreptul, cu reputația de a fi o adevărată „gură de aur“, iar Barbu Delavrancea avea să fie numit de Titu Maiorescu, așa de sever în aprecierile lui, drept „fiara cuvântului“.
În campania oratorică dezlănțuită de N. Iorga, Take Ionescu, N. Titulescu, Delavrancea cutreiera țara, cerând intrarea ei în război pentru dezrobirea provinciilor subjugate de Austro-Ungaria. Luând cuvântul la una dinședințele Academiei Române, Delavrancea dădea glas vibrant ideii de unitate națională: „Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni. Cântăm aceleași cântece și aceeași doină ... Durerile și bucuriile celor de dincolo sunt și ale noastre și ale noastre sunt ale lor. Dușmanii lor sunt și ai noștri ... Visul atâtor generații de strămoși, de moși și de părinți l-am visat și noi, și acum îl vedem aevea“.Același orator afirma cu dârză justificare: „Suntem un singur popor, Carpații ne sunt șira spinării“.
Lui Delavrancea i-a fost dat să-și întreacă dotații confrați prin harul genialității. Acesta avea să se manifeste mai ales la oratorul politic și la avocatul penal. De pe tribună și de la bară se desfășura nestăvilit temperamentul vijelios al lui Barbu Delavrancea, numit, pentru puterea cuvântului său rostit, „monstrul“ în acțiune (Șerban Cioculescu). Auzit vorbind, auditoriul se cutremura de forța emotivă a cuvântătorului, capabil să târască după el masele. Așa s-a întâmplat în martie 1909, când acțiunea lui N. Iorga, cu ocazia reprezentației în scop de binefacere, la Teatrul Național din București, de către un grup de amatori din „înalta societate“,în limba franceză, a dus la împiedicarea spectacolului, urmată de o serie de impresionante adeziuni din toate unghiurile țării, marcând începutul ascensiunii politice a profesorului. Cum însă manifestația părea a avea și o atitudine ostilă culturii franceze, Barbu Delavrancea le-a vorbit studenților, entuziasmându-i, ca să-i conducă apoi să manifeste simpatia lor în fața legației franceze. În domeniul oratoriei juridice, de exemplu, Delavrancea va rosti în doi ani consecutivi (1902,1903) două pledoarii care dezvăluie odioasa calomnie a lui Caion împotriva lui Caragiale, pe care-l acuzase că a plagiat drama Năpasta. În pedoaria intitulată Inocent, Delavrancea apără, chiar și împotriva celui mai mare avocat al timpului, Take Ionescu, pe arhitectul Ion Socolescu, acuzat de crimă cu premeditare.
Oratorul și confereințiarul își păstra intactă puritatea sentimentelor, demonstrând sinceritate și patetism. Ține conferințe la Ateneu, polemizează înflăcărat cu politicienii vremii, fiind prezent la toate întrunirile importante ale timpului, în toate având, cum spunea Vlahuță: „un cult pios pentru popor“ (exemplu, conferința Țăranul nostru și țăranul mizeriei: „Însăși libertatea, supremul element al demnității umane, pentru el nu există aproape cu desăvârșire“). După ce abordase în diverse intervenții Raportul dintre agricultură și industrie, în 1886va deschide o adevărată serie de prelegeri consacrate poeziei și limbii populare. Va pune, de exemplu, câteva probleme estetice în conferința Despre limba românească, cu ecouri ample în presă. Urmează, în același an, conferința Retorica populară, cu elemente concrete în analiza materialului folcloric. În mai multe localități din țară, va conferenția despreLogica în creațiunile populare și Logica în cântecele populare ale românilor, pregătind într-un anume mod, substanța discursului de recepție de la primirea în Academie.
Oratorul s-a afirmat și în calitate de conferențiar la Universitatea din București într-un curs de folclor, în 1893,„primul ținut de pe o catedră universitară din București“. Ajuns în Parlament, într-o singură stagiune a luat cuvântul de peste 56 de ori, cu o vibrație unică în sprijinul ideii de dreptateși de prosperitate a țăranului român, pentru ridicarea poporului și pentru unitatea noastră națională.
În răspunsul său de la Discursul de recepție la Academia Română,Iacob Negruzzi aducea următorul elogiu oratorului Delavrancea: „Când pentru întâia oară te-am auzit vorbind în public, ți-am rezervat în mintea mea un loc de frunte printre însemnații, dar puținii oratori ce s-au produs la noi în generația mai nouă. Adevăratul orator trebuie să aibă vocea sonoră și accentuată, gestul sobru, dar potrivit, limba curată și curgătoare, înșirarea ideilor trebuie să fie firească, argumentarea gradată, puternică și mai ales logică, căci scopul cuvântării nu este de a impune, ci de a convinge“.
Discursurile sale sunt modele ale genului oratoric: I.Inocent (11 martie 1902)- „Un popor întreg admiră pe Caragiale. Admirațiunea trece peste Carpați. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Și pe acest om să-l acuzi, sprijinit pe falsuri, că operele sunt jafuri literare? Dar, asta înseamnă a izbi în credința, în admirațiunea și în fala românilor!“
II. Din estetica poeziei populare (22 mai 1913)- „Poezia este exprimarea artistică a unei acțiuni, fie acțiune obiectivă,fie acțiune subiectivă. Acțiunea, în primul rând, se arată prin verbe. Și esteștiut că omul care a fost martor la un eveniment poate uita numele și vârsta persoanelor, înfățișarea lor, data întâmplării, dar ceea ce îi rămâne adânc însemnat în amintirea lui este acțiunea petrecută, care constituie evenimentul în sine. Și cel mai important mijloc mnemotehnic al poeziei populare stă în reducerea ei la esențialul acțiunii, la verb“.
III. Patrie și patriotism(24 ianuarie 1915)- „Copii, ce e patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care răscolește toate puterile din om și, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existența lui și-l face să moară de bună voie pentru liniștea și mărirea unor urmași pe care nu-i cunoaște și nu-i vor cunoaște. (...) Patria este înlăuntrul nostru și o ducem cu noi peste țări și peste mări, și numai când suntem departeși în singurătate ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt, și nu găsim mângâiere decât în restriște și în lacrimi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci numai pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor noștri“.
IV. Pământ și drepturi(9 iunie 1917)- „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la '64. Nu pot să uit ceea ce am învățat de la cei mai mari dascăli ai mei, de la părinți: basmele, cântecele, obiceiurile, limba aceasta, comoara de limbă unde se găsesc bogățiile cu duiumul, în care mi-am spus durerea și dorul și am încercat să mă apropii de un ideal ce s-a depărtat treptat cu pașii făcuți înspre dânsul (...). Sunt al țăranilor! Îi iubesc fatal. De ei mă leagăsuferințele moșilor și strămoșilor mei. În mine se adună suferințele veacurilor trecute și ies la iveală și le dau în clipa aceasta graiul pe care li-l pot da“.
LITERATURA ROMANA IN CUVINTE INCRUCISATE
Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858,București, d. 29 aprilie 1918,Iași) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei
Româneși primar al
Capitalei. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea,
precum și al arhitectei Henrieta (Riri)
Delavrancea, una dintre primele
femei-arhitect din România.
S-a născut
la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului,
București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan „căruță-goală“,
pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor
ciobani vrânceni, „strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei
munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grâne pe traseul București-Giurgiu
și „staroste al cărăușilor din barieră“. Tatăl lui Delavrancea a fost
împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă
șiM. Kogălniceanu:„Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș
împroprietărit la '64 ... Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind
cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile ...“ Mama
lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era „fiica văduvei Stana din Postrăvari,
sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu“. Primii ani de viață
și-i petrece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de
ani: „Mi-aducși acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decât o amintire)
cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mârsă neagră și-l
lingușeam și-l mângâiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în
căruță“ - și a poveștilor spuse la gura sobei: „Pleoapele-mi cădeau încărcate
de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor ca un fulg plutind pe o apă
care curge încet, încetinel, încetișor ...“
Părinții îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l învețe slovele noiși să citească“. În clasa a II-a (1866) intră elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are învățător pe Spirache Danilescu, „om luminat“, urmând ca în anul următor să treacă laȘcoala Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a. Studiază cu învățătorii E. Becarian și Ion Vucitescu, în condițiile de rigoare ale internatului și aleșcolii vechi în care se practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele de Ștefănescu Barbu.
După cele patru clase primare, Barbu este înscris, dupăun an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava“, învață cu cei mai de seamă profesori aiCapitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu,VasileȘtefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ și imaginea adolescentului vibrând de pasiune vor fi evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876- 1877) datează și primele lui încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept.
Debutul literar
Adevărata „producție poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în 1878. După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă.Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: „Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu“. Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“,după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În perioada 1880- 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitutale Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris(1882 - 1884), pentru a-și desăvârși studiile juridice, Delavrancea publică în 1885volumul de nuvele Sultănica.
Reîntors în țară de la Paris(1884), Delavrancea devine „un nume de circulație și de prestigiu“. Colaborează cu România Liberă, numărându-se printre redactorii ei apropiați, alături de Al. Vlahuță șiDuiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale și plastice, precum și nuvelele și povestirile din prima ediție a volumului Sultănica. Publică, pe rând, Șuier, Fanta-Cella, Iancu Moroi, Răzmirița, Palatul de cleștarși Odinioară, care anunțau cu pregnanță un nume nou în literatura română, culminând cu Trubadurul (1886)și cu Hagi-Tudose (1887). În 1884, Barbu Delavrancea reprezintă redacția României libere la cea de-a XXI-a aniversare a Junimii la Iași, publicând reportajele Ultimele știriși Iași și banchetul Junimiștilor (România liberă, octombrie 1884). Îl cunoaște pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.
Face cunoștință cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel izvor limpede de lăcrămioare și mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al lui Dan, căpitan de plai)și cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de la Convorbirinuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar mai târziu la Literatură și știință, revistă condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la înființarea ziarului Epoca, al cărui prim-redactor va fi de la 16 noiembrie 1885până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori aflându-se Al. Vlahuță șiAnghel Demetrescu.
Delavrancea va publica aici, printre altele, douăarticole semnificative: Cum suntem guvernați și Fiii poporului și sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de înapoiereși de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite primele note ale pamfletarului și ale politicianului de mai târziu. Continuându-și colaborarea la Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bunăconduită critică. În 1888, Delavrancea se angajează ca redactor și colaborator la ziarele Democrația și Voința națională, unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală și dramatică (Epoca,1886), polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însușiri intelectuale (O familie de poeți). E prezent în aproape toate domeniile artei și ale vieții publice, încercându-și talentul în numeroase direcții. La 19 aprilie 1887tipărește revista Lupta literară, în paginile căreia apare prima variantă a nuvelei Hagi-Tudose. Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuță, C. Mille, P. Ispirescu și Artur Gorovei. Primul număr din „Lupta literară” a apărut la 19 aprilie 1889, cu mențiunea că „apare în toate Duminicile”. Spre a nu lăsa să se creadă că „Lupta literară” este o revistăpersonală, Delavrancea a semnat și cu două pseudonime, puțin cunoscute, și nemenționate în bibliografii. Aceste pseudonime sunt: Fra Barbaro și Minchio. Se pare că nu au apărut decât două numere ale revistei, care există și în biblioteca Academiei Române[1]. Atras de copleșitoarea personalitate a lui B.P. Hașdeu, Delavrancea devine redactor la Revista nouă, condusă de marele savant. Angajându-se tot mai mult în politică și în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al ziarelor Democrația și Voința națională.Publică, în continuare, la Vieața (1894), revistă săptămânală ilustrată, condusă de Al. Vlahuțăși, mai apoi, de Alecu Urechia, acordând același interes tuturor problemelor literare, istorice și filologice, sociale sau politice, în articole de o complexă bogăție de culori. De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta apariția la Fălticeni a revistei de literatură populară Șezătoarea, apreciind că revista condusă de Artur Gorovei „se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat și bun român, căci cel mai suveran mijloc de a înțelege un popor este acela de a-i cunoaște și aprofunda tradițiile, știința și creațiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast și genial, pe care numai mulțimile și popoarele îl pot avea“.Redactorul Revistei noi era la curent cu cele mai de seamă și mai noi teorii de folclor comparat. Prin studiul din Columna lui Traian (1882), intitulat Doina. Originea poeziei poporane la români, Delavrancea se referă la Dimitrie Cantemir, care în Descrierea Moldoveidădea o primă explicație a cuvântului doină, intuind un strâns raport de interdependență dintre om și natură, pe care cântecul popular îl reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se intitulează Verbul plastic în creațiile poporane (Șezătoarea, 1929), dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea observației, cunoștințele multilaterale și adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu), așa cum va dovedi și studiul Din estetica poeziei populare (1913), discurs de recepție cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.
Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse și alte articole în care, cu aceeași efervescență intelectuală,scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă și de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creației dramatice originale, va întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată,cu un stil minunat“, ale lui Gala Galaction, „unde viața pare aidoma cu cea reală“ sau ale lui D. D. Pătrășcanu.
Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară (1887), cu accentuate atitudini critice în probleme de critică și de istorie literară,intrând adeseori în polemică cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat săscrie articolul Poeți și critici, publicat în Convorbiri literarela 1 aprilie 1886. Cu mult înaintea lui Ibrăileanu, Delavrancea semnala succint ideea caracterului specific național al literaturii, având în vedere o strictă condiționare socială și istorică.Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, și de o serioasă cultură plastică,Delavrancea va realiza în câteva articole și unele observații deosebit de interesante în acest domeniu. Seria de foiletoane din România liberă (1883) va reprezenta primul examen al tânărului critic de artă, pe cale de a-și clarifica preferințele și de a-și consolida atitudinile (Salonul 1883, Pictura). Pasionat și entuziast, cronicile de după 1890, semnate Era Dolce sau Viator, vor îmbrățișa un câmp foarte vast de preocupări, cu deosebire despre câțiva din artiștii români de la sfârșitul secolului trecut, în primul rând despre Nicolae Grigorescuși Andreescu, pe care l-a admirat sincer:
„În fața peisajelor lui Andreescu vezi natura vie și mare. (...). Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se preface în simplu, energicși suculent. La Grigorescu, bogăția aparentă te răpește fără a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te convinge și te pune pe gânduri, te face săînțelegi, și de aceea admiri fără regret și fără reticență, căci pledoariile lui sunt niște rezumate limpezi ale esențialului din natură“ (Democrația, 1883)
Delavrancea
-academician
Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899primar al Bucureștilor. Rămâne în literatură, însă, întâi de toate prin Hagi-Tudose și prin trilogia dramaticămoldovenească.
La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române, urmând să rostească, peste un an, alocuțiunea omagială. În ședința festivă în fața plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rostește discursul Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpulului sunt reproduse ample fragmente, evidențiindu-se forța inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației populare.
Mulțumind cu modestie membrilor înaltului for cultural, autorul dramei Apus de soareapreciază activitatea literară a altor colegi de generație:
„Dar sunt alții cu merite mai de seamă decât ale mele. Caragiale - cine ar fi crezut că ne va lăsa așa de curând - care a zugrăvit nepieritor tipurile lui, mai populare ca ale oricui altuia. Vlahuță, care a turnat în bronz inspirațiunile lui de adevărat poet, Coșbuc, care a desprins dintr-un ghers al poporului strigăte și poeme de care suntem mândri, și alții mai tineri, cărora li s-ar potrivi așa de bine celebrul vers al bătrânului Corneille: «La valeur n'attend pas le nombre des années ...»“
Opera literară
Tematică și particularități
Prezentând o anumită tipologie și morală, Delavrancea s-a dovedit un magistral pictor de tipuri și de moravuri. Dincolo de tematica preferată sau de modalitățile artistice folosite, în lumea Paraziților este interesantă, mai întâi, pentru valoarea ei realistă și apoi prin felul în care reflectă produsul unor curente literare interferente, ce caracterizează în mod special opera lui Barbu Delavrancea. Fără a avea adâncimea satirică și arta neîntrecută a lui Caragiale, proza creatorului lui Hagi-Tudose se înscrie în buna tradiție a nuvelisticii românești înregistreate până în acest moment, în ciuda unei interesante oscilații între diversele curente și metode literare.
- Prin temperamentul său
liric, Barbu Delavrancea a manifestat la început afinități cu proza
romantică eminesciană, pe care, parțial, o și cultivă în Sultănica
și Liniște.
- După studiile la Paris,
când are posibilitatea de a cunoaște mai bine operele marilor scriitor
francezi Balzac, Flaubertși mai ales Emile Zola,
Delavrancea caută o altă metodă, care să-i evidențieze mai bine mijloacele
de observație și investigare a vieții sociale, devenind tot mai convins că
naturalismul va suplini ineficiența critică a romantismului. Adoptat cu
entuziasm, noul curent va schimba accentul de la tipic la caz, de la
normal la patologic și la viața biologică, instinctuală, din Trubadurul,
Iancu Moroi și Paraziții.
- Indeciziile estetice ale
lui Delavrancea încep să se elimine prin a imprima celor mai valoroase
nuvele și povestiri ale sale linia dominantă a realismului critic, cu o
bună tehnică a portretului (Hagi-Tudose, Paraziții).
Interesat de linia melodică a folclorului românesc, temperamental un liric, scriitorul cultivă în același timp o proză realistă a observației vieții, cu o expresie crudă, adoptată ca formă de renunțare la formele idilice ale existenței. Delavrancea respinge „naivitățile romantice“,în numele unei preferințe pentru „autenticitatea“ naturalistă, care n-a dispărut nici în ultima etapă a creației sale. În întreaga sa activitate literară, Delavrancea a demonstrat o mare prețuire pentru valoarea umană a omului simplu, omul naturii, față de țăranul cu întreaga sa zestre spirituală,cu imaginația sa ingenuă, pe care, de altfel, în discursul de recepție la Academie și în articolul necrolog despre Ispirescu o va aprecia într-un mod deosebit. Temperament cu fond romantic, oscilând între realitate și fantezie, prin bogăția problematicii operei sale, Delavrancea reprezintă una din cele mai puternice prezențe literare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.
Nuveleși povestiri
- Sultănica (1885)
- Apă și foc
- Sorcova
- Odinioară
- De azi și de demult
- Văduvele
- Liniște (1887)
- Paraziții (1892)
- Trubadurul (1887)
- Zobie
- Milogul
- Înainte de alegeri
- Iancu Moroiu
- Hagi-Tudose
- Domnul Vucea
- Bursierul
- Șuier
- Răzmerița
- Bunicul
- Bunica
- Boaca și Onea
- Micuții
- Angel Demetriescu
- Irinel
Basme
- Neghiniță
- Norocul dracului
- Moș Crăciun
- Palatul de cleștar
- Dăparte, dăparte
- Delavrancea
- Stăpânea odată (1909)
Prozăpoetică
- Nu e giaba cafea
- Sadi-el-Mahib
- Fanta-Cella
- Sentino
Dramaturgie
- Trilogia Moldovei:
- Apus de soare (1909)
- Viforul (1910)
- Luceafărul (1910)
- A doua conștiință
- Irinel (1912)
- Hagi-Tudose (1913)
"Apus de soare"
Inspirată de evenimentul morții lui Ștefan cel Mare,„Apus de soare" (1909) este o dramă istorică, romantică, remarcabilă prin lirismul său și prin dimensiunile grandioase ale personajului său central, a cărui măreție conferă lucrării caracter poematic. „Apus de soare" face parte din trilogia Moldovei, alături de alte două lucrări dramatice:„Viforul" (1910) - evocând domnia viforoasă a lui Ștefăniță Vodă și„Luceafărul" (1910) - a cărui personaj central este Petru Rareș. Cele douăconflicte ale dramei se împletesc de-a lungul a patru acte care prezintăultimul an de viață al marelui Ștefan (din toamna lui 1503 și până la 2 iulie 1504 - ziua morții voievodului).
În actul I, curtea domnească din Suceava se afla sub semnul a două embleme: soarele toamnei (care prevestește iarna bătrâneții luiȘtefan) și bourul Moldovei - simbol al întemeierii și al integrității. În numele celei de-a doua embleme, bătrânul voievod decide să recucereascăPocuția, vechi teritoriu moldovenesc, stăpânit de Polonia. Rugat de doamna Maria să-și amâne expediția (dată fiind rana pe care o avea la un picior și apropierea iernii), domnitorul refuză: „... și Ștefan n-a murit încă". La chemarea voievodului, șirurile de luptători se îndreaptă spre Suceava, ca puhoaiele de munte, arătând „ce bogată e Moldova".
În actul al doilea, cele dintâi vești despre victorie le aduce clucerul Moghilă, care anunță sosirea „Leului Moldovei" - biruitor, dar cu rana de la picior agravată. Desfășurarea luptei este reconstituită în cuvintele acestui martor ocular, în toată măreția ei. Aflăm astfel că, ajungând până în zona numită Halici, voievodul și-a organizat oastea, așteptând sosirea polonezilor (leșilor). Tehnica fiind cea a învăluirii dușmanului, bătălia este crâncenă, încât „curse sânge până la țurloaiele cailor". Importantă este însă nu desfășurarea de forțe, ci dimensiunile aproape fabuloase ale personajului central, care a măturat totul în cale ca și când în acest bătrân s-ar fi întrupat stihiile naturii dezlănțuite.
Odată cu sosirea lui Ștefan cel Mare în cetatea de scaun, se manifestă primul conflict al dramei (previzibil încă din actul I): trei mari boieri (paharnicul Ulea, jitnicerul Stavăr și stolnicul Drăgan) uneltesc împotriva voinței domnitorului. Din punct de vedere istoric, un complot boieresc a existat în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, așa cum relateazăGrigore Ureche în cronica sa. În dramă, cei trei boieri doresc să-l înscăuneze pe Ștefăniță (convinși fiind că „vulturul bătrân" va muri în curând), fapt care le-ar fi permis să conducă ei țara. Aceasta contravine însă voinței voievodului care-l hărăzise ca urmaș la tron pe Bogdan - singurul care i-ar fi putut continua opera. La modul simbolic, domnia lui Ștefăniță ar fi echivalat cu o întoarcere în haos; și cum Ștefan reprezenta „soarele Moldovei", conflictul devine mitic, este ca lupta dintre lumină și întuneric (despre care vorbesc unele mituri).
În actul al III-lea, simțindu-și sfârșitul aproape, voievodul îi adună pe boieri, curteni și oșteni, pentru „a sta mărturie" la urcarea lui Bogdan pe tron. Absența paharnicului Ulea de la ceremonie, jocul de cuvinte al domnitorului (care presupune că pe Ulea „doare capul", deoarece nu stă bine la locul lui), demonstrează precipitarea conflictului exterior (dintre voievod și boierii uneltitori).
După ce domnul își ocupă locul pe tronul pe care stătuse 47 de ani, urmează momentul discursului; acesta este punctat de tunete și fulgere, subliniind furtuna din sufletul personajului. Cuvintele domnitorului relevă sentimentul datoriei împlinite și rezumă o istorie a cărei esență au constituit-o războiul și jertfa. După impresionantul testament politic lăsat urmașilor, Ștefan îi pune mantia lui Bogdan și-l așază pe tronul Mușatinilor. Gestul îngenuncherii în fața noului domn nu este doar ceremonial: el constituie sfârșitul unei jumătăți de veac glorioase, la capătul căreia, rostogolindu-se de pe treptele tronului în bratele doctorilor, Ștefan cel Mare devine un simplu om. În actul al IV-lea, după ce doctorii străini îi ard rana de la picior cu fierul înroșit în foc, Ștefan aude, afară, printre glasurile celor care-l aclamau pe Bogdan, câteva voci răzlețe rostind numele lui Ștefăniță. Devenit justițiar în numele legii străbune, Ștefan îl străpunge cu sabia pe Ulea (care„murise înainte de-al izbi", copleșit de forța morală a voievodului). Scena - cu prelungiri cosmice - face din Ștefan cel Mare un personaj de mit: cu sabia sa (numită „sfânt oțel"), domnul oprește „cutremurul" care amenință Moldova și „umple prăpastia" (ca la o nouă naștere a Pământului). Cel de-al doilea conflict este psihologic, iar Ștefan constă în conștiința sa că moartea se apropie, de aceea el meditează în fața portretului lui Alexandru cel Bun („acesta fu un om și nu mai e de mult"), în actul al II-lea; urmează apoi scena întâlnirii cu meșterul pietrar care urmează să-i pregătescălespedea de pe mormânt; tragismul spuselor voievodului despre cei trei boieri este marcant: „Nici n-au treierat grâul din care să-mi fiarbă coliva și mi-o și împart" (cuvinte în care se îmbină ambele conflicte). În tot ceea ce spuneȘtefan, repetarea cuvintelor „bătrân", „bolnav" și „neputincios" relevă drama pe care o trăiește omul în fața morții. Conștient de zădărnicia lucrurilor, ca și convingerea că strălucirea și gloria sunt deșarte, se degajădin scena arderii rănii: voievodul le cere doctorilor să pună foc„pretutindeni", „până s-o preface-n scrum trecuta mărire de-o clipă, care a fost odinioară nebiruitul Ștefan ". În momentele arderii rănii, înfrățindu-și durerea cu patimile lui Iisus, Ștefan cel Mare capătă o aură de sacralitate. Măreția voievodului este însă dincolo de uman: hotărârea de „a duce" Moldova și după ce nu va mai fi, testamentul politic lăsat tinerilor (în care domnul le dăruiește țara, lor și generațiilor care vor veni, până „în veacul vecilor"), fac din Ștefan o figură legendară. Strâns legat de al Il-lea conflict este și titlul metaforic al dramei, moartea lui Ștefan cel Mare fiind asemuită cu un grandios crepuscul. Titlul este justificat de supranumele dat eroului principal -„Soarele Moldovei" - a cărui măreție conferă dramei caracter poematic. Fiecare scenă din cele patru acte constituie o relevare a acestei măreții. Din lunga domnie a lui Ștefan cel Mare, sunt alese câteva momente: o luptă, un complot boieresc, înscăunarea lui Bogdan, moartea voievodului. Fiecare moment este arhetipal, împreună alcătuind imaginea grandioasă a creatorului de istorie, a justițiarului, a omului, a tatălui.„Soarele Moldovei" este văzut din mai multe unghiuri: fetele de la curtea domneasca îl numesc „Măritul", „Slăvitul" și „Sfântul"; clucerul Moghilă îl caracterizează prin cuvintele „Leul Moldovei", iar boierii, copleșiți de măreția și autoritatea lui, îi spun „ Șoimanul" și „ Vulturul bătrân". „Apus de soare" este o dramă istorică, fiind o lucrare scrisă pentru a fi reprezentată pe scenă, cu un conținut grav, conflicte puternice și deznodământ trist.
Delavrancea -
orator
Prezentă în toate confruntările și acțiunile politice și culturale, elocința (arta cuvântului) a jucat și la români un rol esențial. Primele noastre manifestații și creații oratorice își găsesc începuturile în cele mai importante împrejurări ale istoriei neamului. De la discursurile lui Gheorghe Lazărdin epoca revoluționară a lui Tudor Vladimirescuse anticipau cele ale lui M. Kogălniceanuși Simion Bărnuțiu, cu un puternic impuls pe care îl dădeau eforturile pentru unirea principatelorși pentru dobândirea independenței naționale.
În același timp s-a afirmat pe un plan superior și elocința universitară și academică, reprezentată îndeosebi de Titu Maiorescu, Alexandru Odobescuși Al. Papiu-Ilarian. Paralel cu aceasta, s-a dezvoltat și oratoria politică parlamentară, în care aveau să strălucească Take Ionescu și Barbu Delavrancea. Take Ionescu venise de la Paris, unde studiase dreptul, cu reputația de a fi o adevărată „gură de aur“, iar Barbu Delavrancea avea să fie numit de Titu Maiorescu, așa de sever în aprecierile lui, drept „fiara cuvântului“.
În campania oratorică dezlănțuită de N. Iorga, Take Ionescu, N. Titulescu, Delavrancea cutreiera țara, cerând intrarea ei în război pentru dezrobirea provinciilor subjugate de Austro-Ungaria. Luând cuvântul la una dinședințele Academiei Române, Delavrancea dădea glas vibrant ideii de unitate națională: „Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni. Cântăm aceleași cântece și aceeași doină ... Durerile și bucuriile celor de dincolo sunt și ale noastre și ale noastre sunt ale lor. Dușmanii lor sunt și ai noștri ... Visul atâtor generații de strămoși, de moși și de părinți l-am visat și noi, și acum îl vedem aevea“.Același orator afirma cu dârză justificare: „Suntem un singur popor, Carpații ne sunt șira spinării“.
Lui Delavrancea i-a fost dat să-și întreacă dotații confrați prin harul genialității. Acesta avea să se manifeste mai ales la oratorul politic și la avocatul penal. De pe tribună și de la bară se desfășura nestăvilit temperamentul vijelios al lui Barbu Delavrancea, numit, pentru puterea cuvântului său rostit, „monstrul“ în acțiune (Șerban Cioculescu). Auzit vorbind, auditoriul se cutremura de forța emotivă a cuvântătorului, capabil să târască după el masele. Așa s-a întâmplat în martie 1909, când acțiunea lui N. Iorga, cu ocazia reprezentației în scop de binefacere, la Teatrul Național din București, de către un grup de amatori din „înalta societate“,în limba franceză, a dus la împiedicarea spectacolului, urmată de o serie de impresionante adeziuni din toate unghiurile țării, marcând începutul ascensiunii politice a profesorului. Cum însă manifestația părea a avea și o atitudine ostilă culturii franceze, Barbu Delavrancea le-a vorbit studenților, entuziasmându-i, ca să-i conducă apoi să manifeste simpatia lor în fața legației franceze. În domeniul oratoriei juridice, de exemplu, Delavrancea va rosti în doi ani consecutivi (1902,1903) două pledoarii care dezvăluie odioasa calomnie a lui Caion împotriva lui Caragiale, pe care-l acuzase că a plagiat drama Năpasta. În pedoaria intitulată Inocent, Delavrancea apără, chiar și împotriva celui mai mare avocat al timpului, Take Ionescu, pe arhitectul Ion Socolescu, acuzat de crimă cu premeditare.
Oratorul și confereințiarul își păstra intactă puritatea sentimentelor, demonstrând sinceritate și patetism. Ține conferințe la Ateneu, polemizează înflăcărat cu politicienii vremii, fiind prezent la toate întrunirile importante ale timpului, în toate având, cum spunea Vlahuță: „un cult pios pentru popor“ (exemplu, conferința Țăranul nostru și țăranul mizeriei: „Însăși libertatea, supremul element al demnității umane, pentru el nu există aproape cu desăvârșire“). După ce abordase în diverse intervenții Raportul dintre agricultură și industrie, în 1886va deschide o adevărată serie de prelegeri consacrate poeziei și limbii populare. Va pune, de exemplu, câteva probleme estetice în conferința Despre limba românească, cu ecouri ample în presă. Urmează, în același an, conferința Retorica populară, cu elemente concrete în analiza materialului folcloric. În mai multe localități din țară, va conferenția despreLogica în creațiunile populare și Logica în cântecele populare ale românilor, pregătind într-un anume mod, substanța discursului de recepție de la primirea în Academie.
Oratorul s-a afirmat și în calitate de conferențiar la Universitatea din București într-un curs de folclor, în 1893,„primul ținut de pe o catedră universitară din București“. Ajuns în Parlament, într-o singură stagiune a luat cuvântul de peste 56 de ori, cu o vibrație unică în sprijinul ideii de dreptateși de prosperitate a țăranului român, pentru ridicarea poporului și pentru unitatea noastră națională.
În răspunsul său de la Discursul de recepție la Academia Română,Iacob Negruzzi aducea următorul elogiu oratorului Delavrancea: „Când pentru întâia oară te-am auzit vorbind în public, ți-am rezervat în mintea mea un loc de frunte printre însemnații, dar puținii oratori ce s-au produs la noi în generația mai nouă. Adevăratul orator trebuie să aibă vocea sonoră și accentuată, gestul sobru, dar potrivit, limba curată și curgătoare, înșirarea ideilor trebuie să fie firească, argumentarea gradată, puternică și mai ales logică, căci scopul cuvântării nu este de a impune, ci de a convinge“.
Discursurile sale sunt modele ale genului oratoric: I.Inocent (11 martie 1902)- „Un popor întreg admiră pe Caragiale. Admirațiunea trece peste Carpați. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Și pe acest om să-l acuzi, sprijinit pe falsuri, că operele sunt jafuri literare? Dar, asta înseamnă a izbi în credința, în admirațiunea și în fala românilor!“
- Pledoarie împotriva
publicistului Constantin Alexandru Ionescu (Caion), adversar
al lui I.L. Caragiale, care-l acuzase pe acesta c-ar fi plagiat în Năpasta.
- Evidențiază personaltiatea
marelui dramaturg.
- Apără opera unui mare
scriitor.
II. Din estetica poeziei populare (22 mai 1913)- „Poezia este exprimarea artistică a unei acțiuni, fie acțiune obiectivă,fie acțiune subiectivă. Acțiunea, în primul rând, se arată prin verbe. Și esteștiut că omul care a fost martor la un eveniment poate uita numele și vârsta persoanelor, înfățișarea lor, data întâmplării, dar ceea ce îi rămâne adânc însemnat în amintirea lui este acțiunea petrecută, care constituie evenimentul în sine. Și cel mai important mijloc mnemotehnic al poeziei populare stă în reducerea ei la esențialul acțiunii, la verb“.
- Discurs de recepție, rostit
cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.
- Omagiu adus geniului
creator al poporului.
- Sinteză a cercetărilor sale
anterioare despre folclor, cu observații analitice de reală subtilitate și
incontestabilă valoare privind unele trăsături ale producțiilor populare.
- „Remarcă printre procedeele
poetului noația sintetică a aspectelor văzute, nota fosforescentă, așa cum
își va constitui el însuși tablourile sale ...“ (T. Vianu)
III. Patrie și patriotism(24 ianuarie 1915)- „Copii, ce e patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care răscolește toate puterile din om și, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existența lui și-l face să moară de bună voie pentru liniștea și mărirea unor urmași pe care nu-i cunoaște și nu-i vor cunoaște. (...) Patria este înlăuntrul nostru și o ducem cu noi peste țări și peste mări, și numai când suntem departeși în singurătate ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt, și nu găsim mângâiere decât în restriște și în lacrimi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci numai pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor noștri“.
- Discurs prezentat la
Ateneul Român, invitat la Societatea „Tinerimea Română“.
- Frază plină de armonie,
prin cadența ritmului, prin plasticitatea imaginilor.
IV. Pământ și drepturi(9 iunie 1917)- „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la '64. Nu pot să uit ceea ce am învățat de la cei mai mari dascăli ai mei, de la părinți: basmele, cântecele, obiceiurile, limba aceasta, comoara de limbă unde se găsesc bogățiile cu duiumul, în care mi-am spus durerea și dorul și am încercat să mă apropii de un ideal ce s-a depărtat treptat cu pașii făcuți înspre dânsul (...). Sunt al țăranilor! Îi iubesc fatal. De ei mă leagăsuferințele moșilor și strămoșilor mei. În mine se adună suferințele veacurilor trecute și ies la iveală și le dau în clipa aceasta graiul pe care li-l pot da“.
- Discurs ținut în ședința
Camerei.
- Pagini de vibrantă poezie
mesianică.
- Stil solemn - confesiv.
- Statornic în a-și afirma o
conștiință a autenticității sale populare.
- „... unul din discursurile
sale cele mai răsunătoare“. (T. Vianu)
1
R
|
2
O
|
3
M
|
4
A
|
5
N
|
6
I
|
7
A
|
8
|
9
L
|
10
A
|
11
D
|
12
A
|
2
A
|
C
|
E
|
L
|
O
|
R
|
G
|
U
|
A
|
P
| ||
3
M
|
A
|
R
|
E
|
A
|
U
|
R
|
M
|
A
|
R
|
E
| |
4
A
|
E
|
S
|
T
|
R
|
A
|
I
|
N
|
I
| |||
5
S
|
C
|
U
|
R
|
T
|
A
|
I
|
N
|
I
|
M
|
A
| |
6
I
|
E
|
A
|
R
|
I
|
A
|
A
|
A
|
R
| |||
7
|
T
|
A
|
R
|
A
|
N
|
C
|
E
|
E
|
T
|
T
| |
8
S
|
A
|
T
|
E
|
E
|
U
|
R
|
O
|
P
|
I
|
I
| |
9
A
|
T
|
U
|
O
|
M
|
O
|
S
|
I
|
S
| |||
10
L
|
E
|
N
|
E
|
S
|
I
|
U
|
P
|
U
|
T
| ||
11
T
|
A
|
C
|
U
|
T
|
B
|
L
|
A
|
N
|
Z
|
I
| |
12
A
|
I
|
L
|
I
|
C
|
E
|
T
|
R
|
A
|
C
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu